A curtezanei


Îți citesc pe chip fericire. Ochii îți sclipesc de împlinire și răsfaț. Buzele tale mă cheamă parcă îndelung. Brațele tale mă cuprind, deși eu cântăresc un nemărginit cumul de speranțe, de visuri, de idealuri...
Toate acestea le pot analiza cu lupa din ochiul tău, căci tu îmi oferi o mai mare siguranță decât cea pe care aș putea o avea în mine însămi. Căci tu îmi declari iubirea ce trebuie să mi-o port mie, tot tu fiind cel care dezbini ce e mai rau în mine. Sunt departe de a te îmbrățișa acum, dar visez, visez cu ochii întredeschiși la ceea ce a fost și, mai ales, la ceea ce va fi. Sunt înmărmurită, ca de fiecare data, de ceea ce tu numești iubire. De felul în care vrei să-mi sfâșii carnea. Este de neînțeles uneori cum de eu te suport, dar mai misterios este cum de tu mă suporți. Chiar,cum faci asta? Mi-aș dori să ghicesc, dar nu-mi va reuși. Pot ghici doar ceea ce se află în subconștientul minții mele. O încercare se poate numi un eșec? Ori consecințele, deci ceea ce va urma a fi după finalizarea încercării?
Ajută-mă, te rog, să deslușesc aceste întrebări! Îmi este tare greu! Vreau, de altfel, să îți spun despre sentimentul ce mă macină de zor acum.Mi-e dor... Îmi vine greu fără atingerea ta cea irascibilă, fara sărutul tău ce-i doar al tau, și al meu și e de nedefinit…Imi este cumplit de dor ! Mă simt al naibii de frustrant căci te-am îndepărtat!
Hai iartă-mă! Hai,doar ști că te aștept !

De Crăciun

E Crăciunul, dar parcă n-ar fi. Nu ninge, nu e nimic alb în jur, nici măcar zăpadă artificială. Un patinoar apare pustiu. Pe seara abia se vad cativa natangi.
Totu-i neclar. Rude adormite, venite din “străinătățuri”, plictisite de ceea ce au lăsat acolo, dar și mai plictisite de ceea ce au găsit aici. Își plâng odorul și își cântă crezul. Știu doar să se lamenteze cum că nu ar avea bani, cum că pruncii lor plecați de 10 ani în Spania, Italia, Franta și Belgia, duc lipsa rău de tot,dom’ne! Dar rău, săracii!
Frig.Frig peste tot, frig afară, frig înăuntru. Frig în casă, frig în suflete. Oameni înghețați pe dinăuntru ce duc lipsa persoanelor dragi în apropierea sărbătorilor. Oameni al căror curs al vieții s-a schimbat odată cu lipsa binelui. Toți ne dorim să ne fie foarte bine, însă niciunul nu ne gândim că sunt alții care nu au ce pune pe masa de Crăciun și care, pe deasupra, mai au și copii ce fac scrisori Moșului și le ascund în ghetele răspurtate. Nimic nu e interesant decât ceea ce ne privește strict pe noi, atât. Vrem totul. Dacă s-ar putea să pice din cer tot ceea ce ne dorim ar fi perfect.De fapt, dacă mă gândesc mai bine, și atunci va lipsi ceva.
Astăzi totul se cumpără. Obiceiurile se pierd de la an la an. Acum 5 ani, am mers pentru ultima dată cu uratul. Începeam cu seara de dinaintea Crăciunului, iar apoi trei zile mergeam cu steaua. După, cu putin timp înaintea revelionului mergeam cu plugușorul, deși, frati-miu nu prea voia să mă ia. Pesemne, fetele nu aveau ce căuta cu plugul. Era greu, iar asta am făcut-o vreo trei ani la rând, era ger și îmi era frică de câini.Eram micuță, dar dorința de a ura pe la case, plăcerea de a cânta, desi eram înghețată, iar vocea nu era una antrenată, toate aceste lucruri ce se amprentaseră în mintea mea, erau culese din ceea ce vedeam acasă. De aici, am realizat că totul se duce de râpă. Așa cum timpul trece atât de repede așa și obiceiurile și tradițiile specifice ale noastre pier. Copiilor de astăzi le este rușine să meargă cu colindul! Doamne iartă-mă, dar eu nu mergeam pentru că îmi plăcea să car traistele încărcate de covrigi, nuci, mere și alte cele.Noi mergeam în cârd mare și cântam colinda poate chiar de două trei ori la fiecare casă, pentru că oamenilor le plăcea, iar acest lucru, pe noi, ne impresiona.În primul rând ne plăcea să facem asta, făcând abstracție de celelalte dificultăți întâmpinate. Indiferența pentru ceea ce ne aparține nu face altceva decât să ne scrie sentința.Noi singuri facem acest lucru. Noi ne remarcăm prin originalitate. Cei din Occident care veneau la noi de sărbători, veneau pentru că știau că vor veni colindători ce le vor înfrumuseța sufletul, știau că vor fi primiți conform datinii, cu mâncare tradițioanal românească, cu gustări unice.
Însă totul ia un curs finit, și a trecut , și anul acesta, și va urma altul și vom deveni o țară îmbătrânită.

Candelabru


Printre picături și șoapte,
Pline de speranță,
Mă regăsesc eu, un solitar
Un corp uman
Îmi caut locul
Cred.
Gândește minte întunecată!
Sunt multe lucruri spuse,
De altfel, chiar atacuri,
Jucate-n vieți trecute!
Și, ce-i cu asta?
Pierdut în dor de noapte
Sunt.
Înghețul strânge lume
Suflă praf de nea
Ce va lucra Pământul
Odată cu iubirea mea.

De dor


Nu pot să dorm
n-am cum
să scriu ceva
încerc
mi se tocește mina
pe bune
chiar nu mă mișc
de aici
dor de papi
în capul meu împielițat
numai trăznăi ajung
singur să fi
dar fugi odată gând hoinar
dispari din mintea mea bolnavă
și lasă-mă
înverșunată
de dor
de dor de papi.

Moment

Unele afişe de aici mă înfioară
Altele mă captivează
Dar cele mai multe nu-mi transmit nimic.
O clasă bântuită de chipuri ce ies
Din panouri
Albe
De spital.
O mică aliură de ceva bisericesc,
Iar un contur bine definit
Rosteşte crezul parcă.